Spectrul Realitatii

Forumul Spectrul Realitatii este dedicat temei horror, povestilor de groaza, legendelor/miturilor si superstitiilor de peste tot.
 
AcasaPortalCalendarFAQCautareGrupuriInregistrareConectare
Bine ai venit pe forum, speram sa te distrezi! Arunca o privire la regulament . Daca te consideri capabil si vrei sa ajuti comunitatea, fa o cerere pentru aderare staff aici.

Iulie 2018
LunMarMierJoiVinSamDum
      1
2345678
9101112131415
16171819202122
23242526272829
3031     
CalendarCalendar
Ultimele subiecte
» Linistea dinaintea furtunii
8/6/2018, 9:02 am Scris de Ave Andreea

» VIZITATORII: RAZBOI PENTRU LIBERTATE
3/5/2018, 10:31 pm Scris de Devilious

» Ecoul oaselor
13/3/2018, 10:35 pm Scris de WhiteBones

» Vânătorul
31/1/2018, 1:15 am Scris de Daizuke

» Cei 12
31/1/2018, 1:13 am Scris de Daizuke

» Amnezia
9/10/2017, 3:33 pm Scris de Ave Andreea

» IMPORTANT
18/9/2017, 10:52 am Scris de Any si Dali

» Her
12/9/2017, 4:14 pm Scris de Smokye

» Face the fear
31/8/2017, 11:25 am Scris de Avva

» Heya
31/8/2017, 11:12 am Scris de Avva

» Detention
24/8/2017, 1:13 pm Scris de Smokye

» Posedat
20/8/2017, 12:20 am Scris de Daizuke

» Nu citi asta
16/8/2017, 10:00 am Scris de Smokye

» Umbra
12/8/2017, 6:24 pm Scris de Mioaaa

» Fiul meu a gasit un jurnal
10/8/2017, 5:26 pm Scris de Thammuz

Subiectele cele mai vizionate
REGULAMENT FORUM
The Walkers Among Us
Cosmarul
Tomino's Hell
Crucea Neagra
Epidemia
Pădurea
Jessie și Jessie
Razbunarea
Povesti Scurte : SPOOKYY
Cei mai activi postatori ai saptamanii
chat

Top postatori
Smokye
 
Any si Dali
 
Ana-Maria
 
Lucifer
 
MaR¥u$
 
Alex*
 
Daizuke
 
AleX.
 
SATAN
 
Alkayr
 

Distribuiţi | 
 

 Ecoul oaselor

Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator In jos 
AutorMesaj
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Ecoul oaselor   9/1/2017, 6:12 pm

Aveți vreodată amintiri neclare? Momente în ceață, coșmaruri de care nu sunteți siguri- le-ați trăit sau visat? V-ați întrebat vreodată dacă în cele mai frumoase vise ați zburat sau v-a plonjat pentru cateva minute sufletul afară din corp? Și dacă da, unde a aterizat acesta?  Iată unde a aterizat acesta.
- Dă-te jos de pe mormânt, strigă străbunica mea în timp ce se repezea spre mine, scoli morții.
Era o înmormântare, aveam un vag concept despre moarte, oamenii erau întotdeauna triști, dar eu așteptam mereu o revedere, cândva, într-un alt loc. În scurt timp au batut coșciugul în cuie și l-au lăsăt să alunece într-o groapă betonată.
- De ce îi bate coșciugul în cuie, mamaie? Am îndrăznit să întreb.
Străbunica mea m-a privit încurcată, apoi cu un aer stins mi-a spus:
- Ca să nu iasă morții.
- Cum pot să iasă morții?
- Așa se face, hai, aruncă o mână de țărână și să merge.
Nu am înțeles vorbele acestea.
Dar, după ani, lucrurile s-au schimbat...
Am început din satul natal și acolo m-am întors. Se spune că oamenii merg unde îi îndreaptă soarta.
Trăgeam pufnind de cufărul cu haine. Dintr-o dată familia mea s-a decis că eu nu ma mai potriveam cu orașul și că mi-ar prinde bine puțin timp departe de aglomerație. Acumulurarea datoriilor i-au determinat sa ma exileze puțin departe de dramă.
Am inspirat. Aerul miroasea a iarbă și animale. Casa străbunicii mele, care se stinsese între timp, odata cu veselia acestui loc, se revarsa rece si solidă ca întotdeauna. Ce ciudat, obișnuiam sa-mi amintesc de locul ăsta ca fiind mai primitor, bineînteles, înainte de schimbări. Tot locul îmi amintea de monstrul din imaginația lui H.P. Lovecraft- Cthulhu era pentru mine casa asta.
Am intrat, lăsând ușa să se trântească în urma mea cu un scârțâit aprins. Mi-am scos hainele din valiză și le-am așezat in niște dulapuri care stăteau să cedeze din moment în moment. Când am închis ușa aceasta a căzut lăsând o dâră de praf. Am înjurat printre dinți ușor resemnată. Restul serii a trecut suportabil. Urma să stau aici peste iarnă, timp în care familia mea avea să rezolve problema datoriilor. Mi-am desfăcut o sticlă de suc, m-am așezat în pat, am închis ochii.
Eram fericită, da, eram foarte fericită. Ma aflam în locul pe care îl iubesc alături de Briana, prietena mea, eram în spatele unei case enorme, iubeam locul acela. Briana mă ținea de mână si imi spunea că va fi mereu alaturi de mine. M-am întors să privesc râul care susura, aruncând vibrații linistitoare. Dar înainte să apuc sa mă întorc virbațiile s-au transformat într-un țiuit ce s-a răspândit pănă în străfundul timpanului, aruncând săgeți. Râul nu mai era, o masă de sânge îi luase locul, care continua fluid să se scurgă prin munți de carne putrezită. Mi-am dat seama că nu mai simțeam mâna caldă a Brianei, când m-am întors țineam în mână o bucată de carne în putrefacție. Peste tot mirosea a formol, tot ce se mai auzea era țârâitul muștelor care trag la cadavre. O mișcare bruscă-am țipat-am încercat să mă eliberez din strânsoare, dar mâna nu-mi dădea drumul. Briana nu mai era, în fața mea stătea un cadavru, fire de păr făcute ghemotoace și viermi ieșind din toate orificiile prin craniu. Pielea de pe brațul care mă ținea era în descompunere. Am tras cu toată puterea și am căzut pe iarba îmbibată de viermi și clei. Dar brațul nu s-a detașat. Trăgeam, dădeam cu unghiile și mă durea. Era  brațul meu. Briana se apropia de mine târându-și încet corpul fără viață. Am țipat cat am putut de tare și m-am târât, dar mă mișcam în van. Cadavrul se apropia de mine lăsându-și gura să se deschidă ca un hău: “ Incertae sedis. “ Incertae sedis. “ Incertae sedis”. Ieșeau cuvinte articulate cu o voce cavernoasă, parcă vorbea din străfundul unui cavou lung. Ecoul se prelungea în toată ființa mea. Am țipat cât am putut de tare, am luat o piatra și am azvârlit-o în noapte.  Apoi m-am pierdut în întuneric.
P.S Va rog să îmi spuneți dacă doriți continuarea. Sunt membru nou pe acest forum și m-ar ajuta părerea voastră. Mulțumesc!  Surprised
Sus In jos
Ana-Maria
Critic
Critic
avatar

Mesaje : 85
Reputatie : 12
Data de inscriere : 30/12/2015

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   17/2/2017, 4:38 pm

Începutul este chiar bun. Promițător. Descriere, naratiune, dialog, exprimare – cât și cum trebuie. Gramatică – în regulă. 
Îmi place. Aștept continuarea, așa că succes la scris! Razz

_________________
"When we are together I forget about everything,
Nothing else matters, it's just you and me;
I'm loosing myself under your sweet touch
And all I want is your embrace... Am I asking too much?"
Sus In jos
Any si Dali
Administrator
Administrator
avatar

Mesaje : 132
Reputatie : 16
Data de inscriere : 03/11/2015
Varsta : 19

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   18/2/2017, 6:37 pm

Foarte interesant până acum. Mi-a plăcut începutul, a fost misterios şi intens. Mă gândesc doar că ai intrat puţin cam repede în pâine, dar aştept continuarea înainte să comentez, mai bine. Deci pune next! Smile
Sus In jos
http://spectrul-realitatii.forumz.ro
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   25/2/2017, 12:47 am

Multumesc pentru feedback, aceasta parte nu este horror, dar introduce o alta. Deci, sa incepem Surprised 


M-am trezit țipând cele 2 cuvinte. Pe față mi se scurgeau șiroaie reci de transpirație. Încă mai simțeam mirosul de formol în nări. “A fost doar un vis, doar un vis, atât”. M-am ridicat să îmi iau o sticlă de bere, orice ar fi fost bun în momentul ăsta. Nu am fost niciodată dependentă de alcool, dar acidul din băutură mă atrăgea necontenit. M-am așezat la masă privind în gol la paharul care împrăștia mici bule in aer. Uneori beam ca să uit, alteori ca să îmi dau o stare de euforie, dar cred ca mereu beam ca să îmi țin sub control visele.  Dar înainte să mă dezmeticesc am realizat că întârzi chiar în prima mea zi de școală.
M-am înfipt pe ușa școlii ca un uragan. M-am grăbit să ajung în clasă după ce mi-am luat fișa de la secretariat. O serie de ochi analizau atent figura albă din fața lor.
-      Hmm, tu trebuie să fii Dylan Somemore. Să sperăm că nu ai de gând să intri așa în fiecare zi, ultima bancă e liberă.
Tare. Prima zi și deja profesoara mă observă. Mi-am târât picioarele până în ultma bancă, cum a văzut că mă apropii, colega mea și-a ridicat ochii din cartea pe care o ținea cu îndârjire și mi-a aruncat un zâmbet larg.
-      Ce bine e să vezi o figură noua printre fețele astea vechi de sute de ani! Spuse în timp ce îmi făcea loc.
-      Sute de ani? Sunt sigură că nu au mai mult de 18.
-      Locuim aici de mai multe generații. A încheiat privindu-mă serios. Sunt Aaren.
-      Cred că ai auzit deja cum mă cheama.
A făcut o grimasă după care mi-a zâmbit.
-      E în regulă, ești prima persoană de aici cu care pot sta după mult timp.
-      De ce? Am întrebat sceptică.
A făcut o mică pauză, părea că se întristează.
-      Nu se acceptă decat ce intră în tiparele normale.
 
Restul zilei a decurs normal. Aaren părea o fată drăguță, avea o mica problemă cu expresiile feței, dar zambetele ei stângace mă făceau să mă simt comfortabil. În afară de asta, doar ea vorbea cu mine.
Într-un sfârșit am ajuns acasă. Am pupat-o pe matușa Elenore, care m-a privit curioasă:
-      Și, nu mă face să întreb eu, cum a fost prima zi de liceu?
-      Ok, cred, m-am transferat în mijlocul semestrului, cred că se putea și mai bine.
-      Și? Ceva prieteni? Băieți? Să știi că în orașul asta nu ne putem lăuda cu multe, dar știm sigur că avem copii frumoși.
-      Da, imediat ce voi scapă de acele mici derulări de imagini pe care voi le numiți vise și o să pot dormi fară  litrii de acid langă mine cred că voi încerca.
Elenore m-a privit întristată.
-      Te-am auzit țipând aseară, dar vor dispărea de la sine, sunt doar vise, mă duc să îți fac un ceai. Se ridică și mă sărută pe frunte, apoi plecă cu pași mici spre bucătărie. Nora, cum îi plăcea să i se spună, este o femeie simplă, căreia nu-i place să vorbească despre ea. Uneori am impresia că nici ea nu își dă seama ce stie despre ea. Este mică de statură, dar impunătoare și precisă. Are ochii migdalați și o oarecare liniște combinată cu o teamă resemnata se regăsește în ei. O cunosc de dinainte de a putea merge și totuși nu pot spune decât că e mulțumită dacă stă într-un colt, cu andrelele și ascultă sunetul televizorului.
Următoarele zile au trecut nesemnificativ, nimic notabil nu s-a întâmplat. Coșmarurile erau mai suportabile, îmi lipseau zilele însorite de acasă și cuvântul ăsta îmi răsuna mereu în timpane, alături de expresia în latină visată în prima seară. Din câteva tastări am aflat că expresia era o trimitere pentru un loc nepotrivit. Poate că mă aflam într-un loc nepotrivit, dar nu știam latină.
Timpul trecea, Aaren și cu mine deveneam tot mai apropiate. Toți ceilalți mă priveau de parcă eram îmbracată într-un sac de cartofi. Dar cel puțin aveam o prietenă și nu aveam de gând să mă plâng
Era o zi de marți. Am intrat în clasă sub priviri care mai de care mai întortocheate și mi-am așezat geanta în bancă. Acolo, ca întotdeauna era Aaren. Mereu era acolo, mereu mă aștepta. Nu am văzut-o niciodată venind, dar nu era ceva semnificativ, având în vedere că întârziam mai tot timpul:
-      Bună frumusețe! Mi-a spus la fel de îndrăzneț ca întotdeauna.
-      Încă puțin și o să cred că vrei să mă inviți în oraș.
-      Ce vrei să spui? M-a întrebat foarte confuză. De cele mai multe ori vorbeam și râdeam despre orice, dar uneori se purta de parcă nu înțelegea expresiile uzuale.
-      Nimic. Uite, am găsit ceva interesant despre expresia visată despre care ți-am povestit, m-am grăbit eu să îi arăt ce găsisem, i-am întins o foaie pe care ea a privit-o cu un înțeles straniu. Știi ce semnifică traducerea?
Ochii ei cenușii au devenit parcă și mai cenușii, dar a scuturat din cap.
Ora a început, Aeran era concentrată asupra notițelor ei, avea un scris impecabil, ca după ore întregi de caligrafie.
-      Nu înțeleg nimic, de ce Romantismul nu are legătură cu nimic romantic? Am întrebat-o pe Aaren și imediat după aceea am realizat că este cea mai stupidă întrebare pe care  a auzit-o pentru că a făcut ochii foarte mari și a lăsat să-i iasă un sunet de uimire printre buzele întredeschise. Și-a revenit repede însă și s-a apropiat de mine, întinzându-mi caietul ei.
-      Uite, început ea să definească, dar se opri dintr-o dată.
Micuța ei mână se descărna. Pielea ei rozalie devenise de pe inelar până la încheietură gri la suprafată având o gaură săpată din interior. Micile firicele mov și roz alcătuiau o imagine grotească, lăsând la vedere mușchii, iar părțile încă nemăcinate de pe margine se cojeau trăgând după ele tot țesutul.
-      Aaren, am strigat și m-am ridicat odată cu scaunul care a căzut pe spate. Zecile de perechi de ochi s-au oprit către mine, din nou, Aaren parcă  era invizibilă.
-      E bine, mi-a spus Aaren și m-a tras de mânecă. Și fără să mai spună ceva a plecat deschizând larg ușa.
Atunci au observat-o și colegii mei care s-au întors către ușă tăcuți.
Doamna Smith, profesoara, a amuțit cu bucata de cretă în mână, apoi trecându-și mâna prin parul de foc ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat a închis ușa și s-a întors către mine:
-      Ai nevoie de un minut Dylan, draga mea?

-      Nu, am spus și m-am așezat pe scaunul colegei mele plecate, este ok. Dar totul era din ce în ce mai ciudat.
Sus In jos
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   23/3/2017, 8:34 pm

Soarele era gata să apună când mă îndreptam spre casă. În drum spre locuință urmează să trec pe lângă cimitirul Whisper de pe Silence Street. Nimic special. Până în seara asta. Deși era primăvară în jurul meu se desfășura o atmosfera tomnatică. Pot să jur că mai văzusem asta undeva. Frunzele, vântul ce adia tăios ca o vorbele doamnei Smith, ah vrăjitoarea aia, Aaren a dispărut și nici măcar nu s-a obosit să vadă ce are. O ceată de neisprăviți, ignoranți. Aaren unde ești?  
Am lăsat monologul pe mai târziu când voi putea să stau în pătură cu o sticlă de acid în mână. Și dimineață voi merge să văd ce face. Am trecut de poarta principală a cimitirului, o poartă diformă din fier forjat trona asemena unei uși victoriene către lumea celor tăcuți (așa cum le spunea străbunica) gratiile albe, ascuțite ca niște sulițe se înălțau aievea pareau fară sfârșit, parcă făcute să împiedice cadavrele să sară gardul. “Ce ironic”, mi-am spus, probabil că acești oameni nu au cunoscut în întreaga lor viață o bogăție mai impunătoare așa ca în cimitir. Cruci din marmură încrustate cu litele din aur ale vreunui nefericit care a murit lovit de cal, înjunghiat cu o furcă sau a vreunei femei suferinde omorâte într-un accident de șaretă și găsită doar de soțul ei, care posibil sau nu să o fi omorât chiar el. „Nu te v m uit nicio” și aici se oprea fraza clișeică asemenea unei ironii a morții. Literele celelalte au fost smulse ca o ironie a morții. Bineînțeles, literele din aur aparțineau celor mai înzestrați, restul victimelor, sau pentru cei mai norocoși cadavre omorâte de bătrânețe, erau marcate de o cruce modestă din piatră sau lemn. Încă puțin și trec de locul asta morbid, sugător de viață.  În timp ce molfăiam ce mai rămăsese din pachetul de prânz și priveam cimitirul parcă interminabil văd o cruce din lemn, căzută într-o rână. “Îndreaptă ceea ce a fost căzut”, aceste cuvinte mi-au venit în gând și, crezând că e despre crucea căzută, am împins poarta masivă și ciudat de grea a cimitirului și m-am îndreptat înspre locul cu pricina. O banca, flori, lumânări încă aprinse. Cimitirul avea o energie ciudată, o simțeam sub picioare asemenea unei vibrații continue, nu era din lumea asta. Avea pusee și alternări, în anumite locuri aproape că nu simțeam nimic, dar în altele mai avea puțin și cădeam. Și făcusem doar câțiva pași. Am privit înapoi.
 Poarta era acolo unde o lăsasem, din fericire, deschisă, pregătită să mă lase să o zbughesc imediat ce îndrept cele două plăcuțe de lemn în formă de cruce. M-am asezat lângă bucata de lemn cu un aspect pricăjit și am citit pe ea, un text sculptat haotic în lemn “om muncitor sot respectuos tata bun sa te aiba ingerii in paza” nu existau delimitări sau spații concrete între cuvinte, totul era o ghicitoare legată. Poate că asta este tot ce și-a permis familia, și este frumos. Poate chiar unul dintre cei trei, șapte, cincisprezece copii a sculptat-o. Am îndreptat dintr-p mișcare bucata de lemn și am pus una dintre florile crescute printre buruieni pe cruce. Trebuie să fi uitat noțiunea timpului cât am stat acolo, pentru că s-a întunecat deranjant de mult afară.  Mioapă fiind îmi era greu să disting locurile pe întuneric și nu purtam ochelari dintr-un moft legat de fizic sau o tendință modernă sinucigasă pentru ochii mei. M-am îndepărtat câțiva pași cu fața la cruce și cu spatele la restul haului de amurg, pregătită să iau avânt spre poartă.
Unde este poarta?
Ochii mei nu au ajuns atât de rău, vedeam crucile din jur, distingeam formele, iarba, cerul, norii, firele de buruieni crescute aiurea, totul, dar poarta nu era. Căutam cu privirea o formă mare ca de suliță care să mă lase să ies. Mi se zbarlise pielea și măduva spinării a intrat în alertă ca niște ace mici care mă pișcă concomitent. Am început să merg aiurea, o creangă m-a făcut să-mi pierd echilibrul chiar in fața unei cruci de marmură, pe care scria Contesa Katherine Shaw Lein (1850-1903). M-am ridicat și am continuat să merg cu numele acelei femei pe buze. Acele din măduvă deveniseră insuportabile, ca o durere care se ascute cu fiecare pas și se răsfrângea spre umeri.
Am vrut să mă întorc pentru a găsi banca despre de care trecusem când am intrat. Puțină odihnă nu strică, ceea ce am mâncat probabil mi-a afectat sistemul nervos. Era imposibil, dar preferam să mă agăț de orice fărâmă de banalitate. M-am întors.
Și tot sistemul meu a fost dat peste cap. Mă uitam acum la un mănunchi de oase ținute de câteva cartilagii descompuse și fărâme de piele. Mâna era atașată deceva ce poate fi cu greu numit corp, un gât descărnat, vene întunecate ce semănau cu niște ațe de țesut încurcate, nimic nu funcționa, nimic nu pompa sânge pentru că în dreptul inimii avea doar o gaură imensă acoperită de faldurile de mătase ale rochiei pe care le sufla vântul din când în când. Doar ochii. Ochii mișcau frenetic în jurul unui punct fix undeva în spatele meu. Am încercat să țip, dar din gât mi-a ieșit doar un schelălăit puternic. Gura aceea monstruoasă s-a deschis, lăsând la vedere o limbă ce arăta ca o carămidă, învăluită de viermi. Nu mai avea nas, nici bărbie, doar un mănunchi de păr și o pereche de ochi mai vii decât am văzut vreodată. M-am zbătut cât de tare am putut și am scăpat din strânsoare, trăgând mâna după mine, care era încă prinsă în spatele meu și cu fiecare mișcare simțeam că se strânge tot mai mult. Vedeam acum totul în jurul meu în fuga mea nebună, cadavre ieșind din pământ și nu numai. Nimeni nu spunea nimic. Nu existau țipete precum în filmele pe care le-am văzut. Nici pașii mei nu se mai auzeau împingâd pământul.
În timp ce fugeam un obiect în fața mea se tot mărea. Poarta. O speranță. Înaintez cu repeziciune, dar ceva mă trage înapoi. Cad pe spate punând toată greutatea pe mâna scheletică, care îmi intră în adânc în carne. Când deschid ochii văd cadavrul ambulant al femeii, de data asta fără o mână, care se apropie de mine. Ochii ei mă privesc fix, temători, iar gura ei încearcă să articuleze sunete, dar de fiecare dată ies doar o serie de molii zgomotoase.
-Ai fost o fetiță neastâmpărată, neastâmpărată. Se auzi vocea din altă lume. Era o voce melodioasă, sonoră, cu mai multe ecouri, se auzea demonic parcă din fundul celei mai adânci peșteri, astfel încât fraza s-a multiplicat în urechile mele de câteva ori făcându-mă să asurzesc și parcă să înnebunesc de durere. Îmi simțeam timpanul sfâșiat. Am căutat ceva de care să mă agăț, să lovesc, altfel muream acolo. Nu mai auzeam nimic, dar puteam vedea și alte cadavre parcă luminate diferit, violet, verde, roz pal, fiecare cu un alt chip descompus, dar cadavrul care mă prinsese articula sunete pe care nu le puteam auzi și eram fericită pentru asta.
Am încercat să ridic bățul pe care îl apucasem și să lovesc. În zadar. Nu-mi mai simțeam mâna, vedeam doar un braț roșu. Sângele care îmi curgea din spate mă încălzise și mă simțeam comfortabil așa. Cadavrul doar stătea în bataia vântului acum. Lângă mine am simțit o prezență care pășea ușor, am întorc capul ca să văd o pisică neagră, avand o fundiță la gât cu un pandantiv- Madison, urmat de un frac și pe cap avea un joben mov, asortat cu fracul. Cred că am înnebunit, am pierdut prea mult sânge. Am schelălăit un râs care mi-a provocat o durere cumplită. Simțeam cum mi se rup plămânii și o iau la fugă. Pisica m-a privit, din nou, o pereche de ochi verzi ca smaraldul, vii și întunecați:
-      Vrei acasă? M-a întrebat pisica, care stătea acum în doua labe. Te duc eu cu trăsura mea, și și-a îndreptat coada către o diligență trasă de patru cai negri.
Atunci am simțit fiecare vibrație a cimitirului, toate cadavrele care până atunci își vazuseră de nemurirea lor s-au întors către mine schițand un NU îngrozit. Doi vânători cadavre, fară ochi în orbite și-au îndreptat armele ponosite în direcția pisicii.

-      Rămân aici, rămân aici. Am reușit să îngân după care mi-am dat ochii peste cap văzând doar o lumină albă ce părea a fi poarta și pe Aaren lângă. Aaren?
Sus In jos
Any si Dali
Administrator
Administrator
avatar

Mesaje : 132
Reputatie : 16
Data de inscriere : 03/11/2015
Varsta : 19

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   1/4/2017, 10:54 pm

Imi pare rau ca nu am comentat la partea anterioara, dar timpul nu imi prea permite acum sa fac tot ce mi-as dori. In orice caz, imi place povestea si chiar as lasa o parere mai ampla si mai dezvoltata, insa sunt foarte obosita si abia imi tin ochii deschisi. Astept continuarea si promit ca voi lasa un raspuns mai detaliat si mai cum trebuie, daca stii cum zic. 
Sus In jos
http://spectrul-realitatii.forumz.ro
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   21/8/2017, 5:26 pm

Ca prin vis auzeam cuvinte pe care nu le puteam înțelege. Am încercat să-mi deschid ochii, dar îmi simțeam pleoapele grele ca plumbul, așa că am renunțat în favoarea unui somn odihnitor. Simțeam atingerea patului în care mă aflam, mă simțeam acasă. În sfârșit acasă. Poate am să o revăd pe Brianna, părinții și toți prietenii cu care pierdusem legătura de când am plecat. Iubeam acea stare, nu-mi doream să mă trezesc, nu mai erau griji, nu-mi aminteam ce am făcut sau am mâncat, nu știam când am adormit, dar a fost cel mai dulce somn. Nu mă durea nimic, în afară de o mică înțepătură pe care o simțeam când respiram.
O serie de stropi reci m-au făcut să tresar, apoi o voce groasă care implora divinitatea m-a scos din starea de beautitudine în care mă aflam.
Când m-am trezit eram într-un coșciug. În jurul meu se afla un om într-o mantie de preot, acea voce groasă care m-a trezit. Ținea în mână un manunchi de busuioc cu care mă stropise până mai devreme. Totul se încețoșa în jur, m-am sprijinit cu o mână de o muchie de lemn și am dat să încalec pentru a putea ieși din acea cutie de cavernă. Unde eram? Ce era acolo?
UN SICRIU??
 În acel pas zgâlțâit tocul pantofului mi s-a prins în satinul căptușelei și m-a făcut să aterizez la picioarele oamenilor din primele bănci.
Am simțit cum cineva îmi cuprinde șoldurile și mă ajută să mă ridic. Era Nora. Nu era speriată, arăta mai mult intrigată.
-      Poate data viitoare când decideți să considerați pe cineva mort, aștepați mai mult de trei zile până să-l vârâți la doi metru sub pământ, a spus ea, scuturându-și rochia pe care i-am deranjat-o în stângăcia mea.
Toți erau intrigați, nu puteam vedea mare lucru, dar auzeam murmurul mulțimii încă șocată.
Nu era o biserică, arata mai mult ca o capelă mortuară, casa albastră, m-am gândit și am surâs stângaci la gândul că era sa fiu îngropată de vie. Nora mă privea cu reproș, m-a cuprins de braț și trăgându-mă spre ea, mi-a șoptit:
-      Ce ți-a luat așa de mult?
Nu știam ce ar fi trebuit să fac mai repede, dar m-am eliberat din strânsoare și m-am dus spre o oglindă ancorată în perete, lângă sicriul care stătea acum într-o rână. Nu mai recunoșteam reflexia. Purtam o rochie din catifea verde închis cu un guler negru închis sub bărbie, dresuri din dantelă și pantofi negri din lac. “ Da, deci așa, voi m-ați împiedicat să cobor din sicriu” am spus mișcând puțin din picior. Nu arătasem niciodată mai bine. Dacă înainte eram palidă, tot sângele mi s-a urcat acum la nivelul feței dându-mi o roșeată proeminentă. Părul desprins îmi înconjura fața.
Acum eram din nou trează, vie aș putea spune, uitând-mă la toți oamenii care mă priveau nemișcați.
-Eu am gasit-o! Eu! S-a auzit o voce înfundată. Colegul meu, Matt dădea frenetic din mâini în mulțime. Era moartă, jur că nu respira.
Matt era un baiat slăbuț, cu cearcăne proeminente sub niște ochi care sclipeau cand vorbea despre moarte.
-Moarte cerebrală! A accentuat Nora. Ai crede că un baiat așa deștept ca tine poate să facă diferența.
- Haide Nora, nu-l brusca, am spus eu, trăgând-o de mânecă. Haide acasă.

Am plecat prin mulțimea de oameni așezați pe bănci, am trecut pe lângă mulți ochi curioși și am lăsat un preot șocat cu canistra de apă în mână. Avem multe de discutat.
Sus In jos
Smokye
Membru
Membru
avatar

Mesaje : 172
Reputatie : 11
Data de inscriere : 11/01/2016

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   24/8/2017, 1:14 pm

super povestea
abea astept sa citesc continuarea

_________________
Sus In jos
http://japanandkorea.wikiforum.net/
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   18/9/2017, 8:30 pm

Este ciudat cum se tranformă lucrurile. Fiecare celulă din corpul uman se remodelează în funcție de cerințe. În cazul deshidratării celulele devin apoase pentru a putea face organismul să reziste, atunci cand corpul are parte de prea multă apă, eliberează oxigen, iar în cazul înfometării excesive, mușchii devin comestibil, permițând autodevorarea. Celulele și-au făcut treaba și în cazul meu. Mi-au menținut sângele cald până când m-am trezit din morți.

Acum eram iar proaspată, probabil considerată un vampir de ceilalți săteni. Nu că nu aș fi auzit remarcile lor șocate când am ieșit din capelă. Ce sunt? A da, strigoi, vampir sau poate vârco-hamster. Orice aș fi fost era amuzant pentru cineva cu un simț al umorului macabru.

Nora mă privea peste ochelari în timp ce andrelele îi jucau printre degete.  

-          Deci, acum că sunt zombie, mai pot muri? Sau sunt un cum se numea ăla care trezește morții la viață? Am intrebat sarcastic.

-          Dacă te referi la un necromant, nu, nu ești.

-          Nora, eram moartă. Am văzut acea lumină, nu știu de ce îmi amintesc asta, dar este clar și am văzut totul și pe Aaren.

-          Poate chiar ea te-a dus până la stradă.

-          Și nu ar fi venit la înmormântarea mea? Este prietena mea cea mai bună.

-          Nu ai murit, Dylan! Ce ți s-a întâmplat ție este extraordinar și nu toți au privilegiul de a trăi din nou, bucură-te de asta și nu încerca să te apropii de lucruri pe care nu le înțelegi.

Am tăcut. Nu știam dacă este un privilegiu sau un semn că am făcut ceva greșit, dar știam cine mă poate lămuri.

-          Ai din întamplare arhivele satului pe undeva? Am întrebat-o pe Nora.

-          Adică anuarul? Sigur, în bibliotecă, la ce îți trebuie?

-          Cultură generală, trebuie să îmi țin creierul ocupat cu ceva și dacă ai și altceva în afară de Tolstoi mi-ar prinde bine.

Nora a strâmbat puțin din nas. Doar a arătat cu degetul spre bibliotecă după care s-a întors la lucru , dar se pare că s-a lăsat convinsă. Ori asta, ori s-a săturat de lamentările mele.

Cartea nu a fost prea greu de găsit. Era o matahală de foi ingălbenite, amestecate cu unele albe între doua coperți bine lustruite. Se pare ca aici un anuar nu se tipărește anual, doar are parte de adăugiri. Pentru moment era exact ce îmi trebuia. Conținea informații cu privire la fiecare locuitor al satului, statistici și, de asemenea, adrese.

“Perfect”  am îngânat și am plecat cu el în camera mea. Se pare că mi-a creat ceva probleme “micuța” pentru că de îndată ce am trecut de prag un junghi mi-a străbătut spatele. În următoarea clipă admiram modelul covorului, frumos, turcesc.  Pisica Norei, Daisy, care mă urmărea pretutindeni s-a dat discret din calea mea ca si când ar fi vrut sa spună, perfect acum poți să cazi.

Am înjurat așa cum obișnuiam de fel. Era ca o terapie, dar de data asta nu a ajutat prea mult. M-am dus la oglindă și am ridicat bluza. Rana era încă acolo, mai deschisă ca niciodată, exact cum a fost făcută Incertae sedis . Scria mare clar, scrijelit aproape chirurgical, caligrafic, nimic nu lipsea. Nimic nu a fost un vis. M-am dat la o parte speriată.

 Șiroaie de lacrimi au început să-mi străbată obrajii. Inima mi-a luat-o la galop și am simțit firoul rece al morții ca și când prin rana mea respira însăși moartea. M-am abținut să-mi ridic bluza iar de teamă că aș putea vedea și viermi care se plimbă în voie pe spate.

“ Aaren, unde ești?” am spus plângând.

mi-am reluat poziția pe covor și am deschis cartea care tremura în mâinile mele. “Cum o chema?”. M-am oprit. Creierul meu era în valuri de informații, dar nu-mi puteam aminti numele lui Aaren. Nimic. Nici ea nu s-a prezentat și nicio strigare nu am auzit pe numele ei.

Puteam în general să îmi amintesc cele mai bizarre informații. Știam cu exactitate câte șervețele sunt într-un pachet doar uitându-mă la el, prindeam informații din zbor, cunoșteam oamenii dupa fețe, știam ce mâncase fiecare, în ce anotimp, cu exact 10-12, ani în urmă, chiar și mai mult. Știam ce am visat în urmă cu 10 ani și care e ciocolata preferată a unui om pe care l-am văzut doar de câteva ori în viață. Știam de altfel care este prefixul  din Antarctica, nu se știe niciodată când ai nevoie să suni acolo. Dar Aaren. Nimic.

NU L-AM AUZIT.

De asta nu îi știam numele. Nu mi l-a spus, nu l-am auzit, nu a strigat-o nimeni.

Am deschis repede cartea și am căutat cu degete reci marile titluri, până când am dat de o pagină în care era trecut și numele lui Aaren.

-          Noraaa! Am strigat, fugind spre ea, nu știam dacă strigam de fericire că am dat peste Aaren sau de durere.

Am găsit-o pe Nora în fotoliu puțin palidă din cauza strigătelor mele.

-          Uite, asta este Aaren, ți-am spus că o voi găsi, am știut. Aici scrie numele ei, si ea este în poză, privește-o cu familia!

Nora a luat anuarul nu așa de încântată ca și mine.  După câteva minute și-a ridicat nasul dintre paginile lui lividă.

-          Scumpo, ai citit și celelalte rânduri?  

Am luat anuarul și am privit în treacăt textul. Moarte, incendiu, intoxicație, monoxid de carbon.

-          Incendiu? Când? Atât am putut spune. Nora m-a privit ca pe o nebună.

-          Scumpo, articolul este din 1857.

Am simțit cum mă izbește durera. Până atunci probabil fusese adrenalina, acum ea dispăruse lăsând în urmă doar durere fizică și confuzie.

-DYLAN. A strigat Nora. Spatele tău!

Da, spatele, el provocase totul, prin spate ceva mă storcea de energie cu fiecare pas. Nu înțelegeam de ce am rămas în viață. Poate că ceea ce îmi provocase asta avea nevoie de mine, dar orice ar fi fost mă storcea pe dinăuntru.

În acele momente de luciditate am înțeles totul. Aaren nu exista, Aaren Williams era ori o plăsmuire a minții mele ori o nebunie. De aceea mă priveau toți așa, când vorbeam singură, când ușa clasei s-a deschis, când vorbea de parcă ar fi fost din alt secol, chiar er a din alt secol. Cum de nu mi-am dat seama că ceva nu este bine.

Nora m-a ajutat să mă dezbrac, fără să spună ceva despre mesajul venit odata cu rana. M-a pupat pe frunte și a plecat. Era încă foarte palidă.

Cred că într-un final am adormit, pentru că mă simțeam paralizată.

Un zgâriat în ușa de la cameră m-a făcut să mă desprind din amorțeală și să încerc să îmi pun membrele în funcțiune.
Sus In jos
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   4/1/2018, 8:22 pm

V-ati intrebat vreodata ce este depresia? depresia este atunci cand te trezesti plangand in mijlocul noptii si nimic nu te poate face sa te simti mai bine.
Cand auzi voci in somn, dar dispar in momentul in care te trezesti. Cand nu ai acces la ganduri, desi iti apartin, cand incerci sa iti amintesti nume, oameni, momente, dar nu realizezi ca ei nu exista in universul asta, ei fac parte dintr-un plan secund, o alta lume pe care o dezvolti si prin care umbli in acelasi timp cu lumea asta.
Depresia este atunci cand esti intr-un mormant, aflat printre alte morminte si dupa ce ca esti mort, mai esti si neimportant. Nici cand mori, nici cand traiesti nu esti cu adevarat important.

" Se pare ca vremea in Porkbarrelville este calda astazi, se inregistreaza mici precipitatii dupa-amiaza cu averse de zombieee."

Inca se auzea vocea lui Vincent Clark la radio, acea enervanta voce atat de plastica, incat te intrebi daca oamenilor din televiziune li se instaleaza un microcip
care ii face sa sune atat de protocolar. Entuziasmul din vocea lui este atat de rigid, tras de corzi de un papusar invizibil, facut sa sune automat. Si totusi ma amuza. Scot o mana din patura si simt frigul izbitor din camera.
Am uitat sa fac focul cel mai probabil. Mana mea inca mai cauta radioul prin aer ca sa-l reduc odata la tacere pe Vince, dar da doar peste aer rece. Imi scot capul din asternut
rascucesc perna in timp ce Vince continua sa balmajeasca ceva despre vreme, scumpirea legumelor din import, ceva cu o malarie adusa de la tropice si pe cine
a mai chemat Oprah in emisiunea ei. Cu cat scot capul mai mult din plapuma cu atat Vince se stinge mai repede. Ce bine. S-a oprit inainte sa ajunga la masacrul
din parcul Oregon, unde un nebun se pare ca a ucis trei copii cu o un Luger P08 sau era masacrul din Texas? Chicotesc, amintindu-mi de carte, desi este o asociere cruda la momentul asta.
Ma mustru singura si ma ridic in capul oaselor. Mana inca mai cauta prin aer butonul de volum al radiolui, dar acesta era deja inchis. Da, cred ca in sfarsit am o zi buna.
Este frig, dar ma bucur, dupa ceva timp pot din nou sa simt si altceva in afara de frica in oase, simt frigul in oase acum si ma bucur de el. Ma indrept catre geam si dau la o parte
draperia.
 
"In seara asta vremea este blanda cu noi, aici in Porkbarrelville, temperaturile cresc, iar minima este de 10 grade in aceasta noapte."

 "Oh, Vince, mai taci" mi-am spus automat, inca frecandu-ma la ochi. Dar nu vedeam nimic. Da, draperiile erau trase, dar afara nu se vedea nimic, mai devreme Vince anuntase stirile de la ora 8. O fi uitat sa spuna 8 seara?
M-am intors sa-mi iau ceasul, dar m-am lovit de radio, era inchis, iar ceasul meu arata ora 3 am. "OK Vince, ce farsa mai e si asta". Ma trezeam des la 3 dimineata uneori 4, alteori 3 si jumatate, dar nu am crezut pana acum ca este dimineata.
Si mai mult de atat, Vince nu vorbea la ora aia, nu fara sa porensc radioul. Oare m-am trezit in visul meu american cu 1 litru cafea calda la micul dejun si un crainic care vorbeste despre problemele mondiale cu o detasare molipsitoare?
Scrijelitul acela enervant incepuse din nou, nu, nu era de la radio, nici nu cred ca fusese vreodata, si nici sangele care imi circul prin cap nu era, acela scoate un sunet diferit, ca un tiuit.
Scrijelitul asta sumbru venea de la usa si pare nervos si cu toate astea obosit si repetitiv. Nu ascultasem pana acum ce spusese crainicul de la radio, dar creierul
meu inregistrase fiecare cuvant, il auzeam si acum in cap, dar cu toate astea nu il puteam deslusi. Ma duc spre usa convinsa ca inca visez, poate chiar acum Clark vorbeste despre vreme si alte tampenii neinteresante,
iar Nora il asculta si eu aud si reproduc actiunea spusa de el in vis, a zis cumva ceva de zombie? Sper ca nu, spun asta si muschii fetei mi se formeaza intr-un zambet,
nu ma lupt cu zombie azi, inca ma mai doare spatele de la asa-zisa mea moarte. O sa ma las prada visului, ar fi o vacanta buna, poate chiar o sa zbor, sper ca Vincent
va spune si ceva despre niste cumparaturi luxoase sau zboruri pe tocuri. Imi pun tocurile imaginare si ma duc spre usa, platformele astea sunt enervante chiar si in vis,
deschis usa si cu o trosnitura mi se rupe un toc, lucru care imi provoaca durere in partea dreapta a spatelui. In spatele usii, si acum in fata mea, statea inalta, frumoasa (ca sa fim politicosi)
si de-a dreptul moarta si putrezita Contesa din cimitir, cea care mi-a provocat zgarietura. Desi toate visele ma ingrozeau, de aceasta data aveam o stare e euforie, bausem cateva beri inainte de culcare
si aveau un efect benefic asupra corpului meu.
- Buna Contesa, mi-ai cam deranjat spatele data trecuta, aproape m-ai omorat, cu ce ocazie din cripta ta superba pe aici? i-am spus eu cu un zambet superior pe buze, aici nu ma poate rani, in capul meu nimeni nu o poate face.
- Nu am venit aici sa discut cu tine politica. Spre surprinderea mea Contesa a raspuns, indreptandu-si oasele sau, ma rog, ce a mai ramas din ele si dandu-si o suvita de par, singura pe care o avea de fapt, de pe ochiul putrezit.
- Atunci de ce ai venit?
- Esti in pericol, ei nu vor ca tu sa iti auzi gandurile, iar Aaren nu te mai poate ajuta.
In timp ce spunea asta i s-a rupt o coasta. Jenata parca de asta, si-a dus mana osoasa si plina de pamant si viermi in zona abdominala, iar cu cealalta se sprijinea de tocul usii.
De indata ce am auzit numele lui Aaren, lumea visului meu a inceput sa se lichefieze, peretii se contopeau, radioul s-a topit si odata cu el si vocea lui Vince, iar Contesa de dezmembra cu fiecare fraza pe care o spunea.
Incepusem sa imi simt picioarele calde si o senzatie de neliniste ma cuprindea, nu mai aveam tocurile, revenisem la pijamaua mea de bumbac si imi tineam picioarele goale
pe parchetul imbibat de apa. Odata cu tocurile si tinuta disparuse si increderea si incepeam sa am un cosmar, gandul ca Aaren a patit poate ca nu exista in lumea asta
si a fost doar o plasmuire a mintii mele ma cuprindea incetul cu incetul. Iar Contesa ce era? Intruchiparea depresiei? Dar cine erau "ei"?
- Aaren nu e parte din acest univers, Contesa, iar gandurile mi le aud mereu, nu stiu daca ai existat sau nu in cimitir, dar acum nu existi, asa ca incearca
sa nu lasi oase pe jos cand pleci.
Contesa nu a mai spus nimic, in schimb si-a ridicat mana scheletica si a vrut sa ma atinga. M-am dat inapoi dezgustata si speriata, as fi vrut sa o fac bucati si sa o duc inapoi in cripta aceea simandicoasa, dar in schimb am intrebat:
- Cine sunt ei?
- Vanatorii. A inganat Contesa si s-a topit si mai mult. Ii puteam vedea acum ramasitele pe jos.
- NU suntem in Supernatural strigoi. Vanatorii nu vaneaza monstrii, si cred ca daca ar fi asa, tu ar trebui sa te ascunzi.
- NU, Dylan, SUNTEM IN CAPUL TAU! mi-a spus si a disparut, improscandu-ma cu o pulbere de praf imbacsit.
Cand m=am trezit cearsaful era patat de sange si mi se lipise de spate, a fost un proces dureros sa il scot, care mi-a luat toata dimineata. Nu m-am mai gandit la vis, in schimb nu puteam sa imi compartimentez gandurile,
era ca si cum capul meu incerca sa ma fereasca de socuri si nu ma lasa sa gandesc. Cand in sfarsit am reusit sa desprind cearsaful si m-am dat jos am observat
o urma subtire de ceea ce parea a fi o mana, urma se innegrise ceea ce o facea sa para si mai veche. M-am dat in spate si mi-am acoperit gura cu mana. Din nou, nu puteam deslusi nimic din ce gandeam.
Daca seara a fost reala atunci Contesa mi-ar fi putut face felul, daca ar fi vrut. Si Vincent, de unde auzeam toate astea? Si tocmai m-am certat cu o fantoma.
Oare Aaren era chiar o plasmuire a mintii mele? Dar existenta ei din ziar? Oare am vazut poza ei undeva si i=am imbinat trasaturile cu ceea ce aveam eu nevoie ca sa ma adaptez?
As fi vrut sa strig, sa cer ajutorul. Nora nu ma ajuta. Uneori ma intreb daca a facut parte din serviciile secrete si nu are voie sa vorbeasca despre asta sau doar nu ii plac copiii.
M-am ridicat si am plecat in cautarea Norei. Era in sufragerie, citind o carte.
-Buna dimineata, Dylan. Mi-a spus, vrand sa para cat mai calda, in realitate, era incordata.
-Nora, ai ascultat "Dimineata cu Vincent" azi?
-Desigur, ca in fiecare dimineata.
Deci Vincent era pe fundal, dar sigur nu anunta averse cu zombie.
-De ce zambesti? Daca stiam ca Vincent te bine dispune asa de mult l=as fi dat mai tare.
- Mersi Nora, dar cred ca Vincent mi-a rasunat destul in urechi dimineata asta. (Si toata noaptea).
Mi-am facut o cana mare de cafea, ma trezisem din Visul american si acum traiam visul aaerenian. Tineam cana de cafea cu o mana tremuranda, cativa stropi si-au croit drum sprea asfaltul umed, in timp ce mergeam cu pasi grabiti spre cimitir.
Daca Aaren exista sau existase candva si viata ii era atestata atunci asa trebuia sa ii fie si moartea. Am grabit pasul nerabdatoare sa ii gasesc piatra de mormant.
Am ajuns iar la poarta cimitirului, acea poarta mare, oribila, ferecata, dar cumva Contesa a deschis-o. Acest gand m-a facut sa zambesc pentru o clipa.
Am pasit inauntru, a doua intrare se facea mai usor decat prima, erau sute de cruci pe care nu le puteam distinge. Trecand pe langa cripta Contesei am observat ca totul era intact. Bineinteles, era doar o manifestare spirituala, nu plecase fizic de acolo, desi urma de pe tocul usii spunea altceva.
Am inaintat cu pasi repezi cautand-o pe Aaren. Gandul ca as putea aprinde o lumanare la cripta Contesei m-a facut sa tresar, sa=i aprind o lumanare sau sa o ard pe ea.
Gandirea mea capatase un umor morbid. Am inceput sa simt iar vibratia din seara in care m-am intalnit cu Contesa. Se accentua si diminua in functie de directia in care mergeam.
Am luat asta ca pe o harta si am inceput sa ma indrept spre vibratia mai acuta. Acolo unde simteam pamantul ca se zdruncina era si mormantul lui Aaren, asa cum credeam. Exista.
Sau a existat cu adevarat.
-As vrea sa stiu daca eu te-am creat si am luat numele acestei fete sau chiar esti tu.
- Vrei sa nu mai vorbesti singura?
Am inlemnit. Aaren imi vorbea iar, o auzeam tare si clar, am apucat piatra cu ambele maini si am schitat un zambet tamp.
- Serios, ce tot faci acolo? s-a auzit mai departe vocea.
M-am intors sa disting sunetul si atunci l-am vazut. Era Matt. Nu tu revelatie care poate schimba legatura dintre lumi. Matt, baiatul care m-a gasit pe jumatate moarta in seara aceea si care m-a declarat moarta de fapt. Inca nu pot stabili ce fel de relatie este intre noi.
- Mai intai mori, acum tragi de cruci si vorbesti singura, si tot eu sunt ala care e ciudat.
- Nu am murit, tu m-ai declarat moarta, i-am raspuns inca socata si jenata de prezenta lui. Ce cauti aici?
- Nu respirai si erai rece, nici acum nu sunt sigur ca traiesti, spuse el evitand raspunsul meu.
As vrea sa stiu daca baiatul asta e real sau nu si mai ales as vrea sa vad daca simte durere in cazul in care primeste un pumn. El a observat tensiunea si a schitat un gest cu mana care voia sa ma calmeze.
- Ce faci aici? m-a intrebat dupa un moment de tacere.
Nu i-am raspuns, nu as fi stiut ce. Am ramas amandoi in liniste pana cand intr-un final a spus:
- Au gustari bune la Bailey's. Iti pot lua un hotdog "scuze ca te-am declarat moarta".
- O cunosti? Am spus aratand cu mana spre piatra de mormant.
A clipit des, vrand parca sa gaseasca o explicatie plauzibila.
- Conacul acela a ars in cel mai napraznic mod, toata lumea cunoaste povestea asta.
- Nu povestea, pe ea o cunosti? am insistat eu. Ai fost acolo la treaba cu usa, geamul, cand vorbeam singura.
- Nu te flata, si acum vorbeai singura, mi-a raspuns intr-un soi de gluma. Dar apoi a adaugat, nu stiu ce ai vazut tu, dar stiu unde este conacul si te pot duce acolo.
Am fost extaziata cand am auzit asta, as fi vrut sa intind mana sa il apuc, dar ma gandeam ca arat deja destul de ciudat, incercam insa sa imi dau seama daca este real sau nu. Mi-am aruncat o privire asupra lui, un baiat inalt, brunet cu par carliontat, un tricou alb,, tenesi si blugi murdari de pamant.
- De ce ai pamant pe tine?
- Am sapat, mi-a spus pe un ton apasat, accentuand fiecare silaba.
Sus In jos
WhiteBones
Membru
Membru


Mesaje : 8
Reputatie : 0
Data de inscriere : 09/01/2017

MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   13/3/2018, 10:35 pm

Ati avut vreodata relatii toxice? Ei bine, si eu. Dar nu asta este problema, nu oamenii toxici, problema este cand esti tu un om toxic, cand voit rupi legatura cu oamenii cu zambetul pe buze. Da, cu zambetul acela infiorator de tip joker, pentru ca tu stii ca in lumea asta, cei ca tine nu au sanse, asa ca te inchizi undeva si privesti din afara cum oamenii se zbat in propriile lor decizii. Si viata lor devine un acvariu, stai si pe uiti mereu la cei din sticla, uneori dai cu mana in geam si te amuzi cum se sperie, dupa care isi continua activitatea ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, parcurg activitatile zilnice.  Cum cred ca fac ceva util, cand in realitate, daca mor, nici praful nu se mai alege de munca depusa. Stai si dai cu mana in acvariu atunci cand oamenii nu mai au ce sa te invete despre moralitate, cand tot ce iti ofera sunt cunostiinte de cultura generala, dar tu stii deja cum sa folosesti gramatica si sa modelezi informatia in favoarea ta. Tu stii deja dintr-o privire ce frustrari au oamenii, de ce se machiaza, de ce se imbraca astfel, de ce se vopsesc asa, pe cand tu ai parul decolorat. E frumos ce magica poate fi transparenta uneori, cand nu le poti spune oamenilor ce gandesti, dar ei cred ca stiu deja. Dar astea sunt doar vorbe de adolescent. Asta suntem noi, adolescenti care cauta ceva, acel ceva care sa ne impiedice de la sinucidere. Da, cautam aparitii extraterestre, dragoni, o pisica cu aripi, orice care sa ii scoata din anonimat. Mergem la cafenele, bistrouri si orice implica socializare doar ca sa fim observati, cam ca acum.
    Cateva mese cu fete creponate in rosu si alb, o ospatarita plictisita, un tablou atarnat intr-o parte care statea intr-o rana cu un peisaj mirific al unei insomnii de vara, copii, tipete, cafea, clinchet, masa 3, 21 de dolari, nu, tranzactia se face in lei. Ticaitul ceasului arata ora 3:10, panoul de comenzi se invarte, masa 6, apa, masa 12 paine prajita cu miere, masa 15, ceai cu vafe. Sunt 15 mese in dugheana asta?  Pantofii de un alb murdar al ospataritei, Sally se miscau frenetic, fusta ei scurta aproape ca acopera mai putin decat sortuletul din fata si el patat de sos de caramel si cu firimituri de nuci. De unde o stiu pe Sally? nu o stiu. Din nou clinchetul, masa, cineva sparge un pahar, o pata noua de cafea se vede pe fusta lui Sally. Isi prinde parul suparata dupa care iese afara in timp ce isi scoate o tigara din buzunarul sortuletului cu mainile tremurand. Un copil tipa, un cuplu se saruta, trei pusti fumeaza afara, incercand sa se fereasca de orice adult curios-incearca. Incep sa bat cu degetele in masa, as vrea si eu o cafea, dar nu ma hotarasc intre apa de la robinet sau din ibricul cel mare si libidinos al ospatarului, am fost o data la Starbucks si mi-au dat apa de la robinet.
    - Cafea, va rog! am spus pe un ton ridicat, fara sa il recunosc.
Clinchet, ospatarita nu ma priveste, trece pe langa mine, ii fac semn, priveste, se intoarce, apuca un servet de pe masa noastra si striga: "Vin imediat", dar in directie opusa. Reluare, ceasul ticaie 3:15, cineva a dat cafeaua pe el, cuiva nu ii plac ouale, doamna de la masa 2 striga dupa ajutor, vrea un servetel, daca servetelele ar salva viata. Ospatarita vine, se impiedica de scaunul meu, se intoarce, striga un imediat si merge la masa 5. Galagie, liniste, timpul curge, cafea, vafe, clatite, iar ticait, clinchet, nota, bani, zgomot, copii, fum. Repetitie, zgomot, miros de plumb, curent, liniste. Ridic o mana si strig iar:
    -Cafea!
Clinchetul e reluat, continui sa bajbai dupa o ceasca pe care Sally s-a indurat sa o aduca mai devreme, clinchet, ceas, ticait constant, asurzitor, imi aud sangele cum curge prin cap. Zgomot.
-Cafea! spun fericita in timp ce iau cana, cumva ospatarita a inteles ce vreau si mi-a adus fara sa-mi dau seama, mult dorita cafea. Putea sa o umple mai mult. Am tras ceasca spre mine pregatita sa adulmec. Plumb, sulf simteam mirosul cum imi curge prin nari si ma gandeam la tot ce existase vreodata. Oare de ce Jeffrey Dahmer ajunsese unul dintre cei mai de temuti criminali din istorie? Oare toti criminalii sunt asa destepti? Sulful ma face sa ma gandesc la iad, poate pentru ca se mai numeste si pucioasa, iar pucioasa este otravitoare. Sulf iar. Il simt in cafea, il simt acum in tot corpul, daca isi face efectul ar trebui sa imi simt picioarele ca plumblul in cateva minute. Tusesc usor si las ceasca pe masa.
 In ceasca mea era doar un praf gri, care facea cerculete cand usa localului se deschidea si facea mici rafale de vant-curent. Am pus ceasca la loc si am strigat iar:
-Cafea! ospatarita s-a intors cu fata spre mine, ma vedea deci, a venit cu o cana , trecand pe langa scaunul meu si lasand un miros de cafea combinat cu formol. Am prins-o de mana:
- Imi puteti aduce putina cafea, dar cuvintele mi-au palit pe buze. Fata i s-a schimonosit parca intr-o durere tacita cand m-a vazut. I-am simtit mana, era umeda si gumata. In mana tineam un brat imbalsamat, gri, care se dezintegra cu fiecare strangere a mea, am dat  drumul bratului, vazand cum bratul se transforma in praf . Acelasi din ceasca, acelasi care curgea acum in cana de cafea din cealalta mana a ei.
    - Oh, nu, acum va trebui sa stang. Vezi ce ai facut?
Sally era dezamagita. Avea privirea unui om indiferent, o privire sticloasa, care a vazut deja toata lumea si toate cele sapte dimensiuni, pe care nu-l poti surprinde sau cerceta, pentru ca nu ai ce. Un om pentru care viata a insemnat lipsa de viata, caruia i-a fost supta esenta, un om cu ochii gri. Sally era doar un cap in care se vedeau doar ochii. Ochi de plumb.
A scos un mini aspirator din spate si s-a plecat pe genunchi pentru a strange ce mai ramasese din mana ei.  Cat timp statea pe genunchi, pielea de pe ei incepuse sa se desprinda, decorand podeaua. Da, Sally, acum ai si mai mult de strans din tine.
 Mi-am retras mana si am inceput sa numar, 1,2,3, ospatarita a plecat. In mers, am putut sa observ ca o parte din glezna dreapta, ramasese langa scaunul meu, iar praf plumburiu. Recunosc mirosul, nu e formol, este mirosul din crematoriu cand cadavrele se ard, lasand in urma doar cenusa de pus in urne. Am ridicat ochii, ticaitul se auzea constant, clinchet, ospatarita isi continua activitatea, bucatarul din spatele tejghelei privea in gol cu o mana pe aragazul aprins, pe flacara. Doamna astepta servetelul continuand sa se frece frenetic cu maneca de la camasa pe fata pana cand i s-a inrosit. Clinchet, comanda, cinci oameni de la o masa pleaca, altii vin, copiii de afara nu si-au terminat tigarile. Clinchet, doamna de la masa si-a gaurit o parte din fata, ospatarita incerca sa isi aseze praful inapoi in ceea ce trebuia sa fie stomacul, care continua sa cada in dune de nisip. Comandaaa, acum mancarea prinsese mucegai, cafeaua era doar praf, femeia de la masa ramasese fara un dinte, copiii isi fumau tigarile care se terminasera si acum mai erau doar un varf aprins. Clinchet, ceasul ticaie si 20, si 30, cand trece timpul? Simt o bataie pe mana, Matt ma trage langa el, il intreb ce se intampla, ma aude, dar pare speriat, ma trage aproape, degetele lui au format un semn dureros in jurul mainii mele, vreau sa iau ceasca de cafea, nu ma pot concentra, au pus droguri in cafea? dar nu am baut cafea, iar sulf. Clinchet, ma trag de langa Matt si ma asez iar pe scaunul meu, inconjurat acum de cercuri vicioase de cenusa.
-Cafea! strig iar. Ospatarita sau ce a mai ramas din ea, un picior, o mana si jumatate de cap care dau sa se destrame, vine spre mine. Bucatarul merge in urma ei, dand cu aspiratorul intr-un mod foarte jovial. Ceasca inca o mai tine. deci mai am sanse sa primesc cafeaua aia, trebuie sa ma trezesc daca visez, trebuie. Ospatarita ajunge la mine, dar nu mai reuseste sa imi puna nimic in ceasca, cana cade din mana care nu mai exista si se sparge in cioburi mici. Cafeaua se raspandeste si se incheaga. Clinchet, comanda.
Matt ma priveste si pare ca vrea sa imi dea o palma.
-Lasa cafeaua! imi spune el, nu primesti cafea aici, e totul doar in capul tau.
Doar in capul meu.
Sus In jos
Continut sponsorizat




MesajSubiect: Re: Ecoul oaselor   

Sus In jos
 
Ecoul oaselor
Vezi subiectul anterior Vezi subiectul urmator Sus 
Pagina 1 din 1

Permisiunile acestui forum:Nu puteti raspunde la subiectele acestui forum
Spectrul Realitatii :: ★ CATEGORIILE INITIALE ★ :: Povesti de groaza-
Mergi direct la:  
Copyrightˆ2016 © - Toate drepturile sunt rezervate.
Social Media Buttons